Pe ce e scrisa literatura?!

Totul a plecat de la o dezbatere foarte interesanta, despre "literatura de dupa bloguri". Asa cum ii sade bine oricarei dezbateri in care pui la acceasi masa de prezidiu hartia si internetul, a degenerat. Toata intentia nobila a discutiei despre valoarea literara a textelor scrise pe blog versus cele tiparite pe hartie s-a dus in balariile luptei pentru suprematia suportului.

Bine-bine, dar nu despre asta vorbim. Ci despre continut. Despre ce valideaza valoarea literara a unui text. Unele opinii s-au indreptat catre timp, altele catre critici, altele catre cititori.

Bun, admit ca fiecare dintre acesti factori poate avea rol validator - si exista, si pentru hartie, ca si pentru bloguri, rezistenta in timp (deocamdata cu o disproportie data de noutatea internetului comparativ cu secolele cartii tiparite), ca si critici mai mult sau mai putin "patalamati". Tot asa cum exista si cititori. Si, dati-mi voie sa-mi exprim o parere: astia sunt cei mai importanti!

Nu citim azi Proust (un exemplu preferat de vorbitori, de altfel :) ) numai din pricina faptului ca a scris demult sau pentru ca a fost laudat de critici. Ci pentru ca, in continuare, are cititori. Viata operei literare este data in paternitatea interesului pe care il au cititorii sai. La fel dupa cum viata unui blog este delimitata de cititorii sau, care vor sau nu mai vor sa revina la adresa respectiva in functie de cat de mult le place ceea ce citesc.A, si atentie: cine spune ca nu toti cititorii au caderea sa valideze o opera literara ar trebui sa fie atent la ocapcana: pe Proust nu-l citesc numai oamenii de litere!

Si mai am argumente: asa cum viata unei carti poate avea un start fericit datorita unei edituri, unui marketing bun, unui scriitor cu oarece carisma care sa-i fie ambasador, la fel si un blog isi poate face intrarea in constiinta publica daca este promovat de propriul autor sau de alti autori din online care il apreciaza.

Si inca unul, pentru ca mi-a atras atentia cineva, intr-o discutie pe aceeasi tema: la fel cum o carte poate fi tiparita in mai multe editii, fiecare noua editie fiind imbunatatita fata de cea anterioara, la fel si posturile pe un blog pot fi aduse la zi prin adnotari si updates. Si, desi in general cartile sunt unitare din punct de vedere al calitatii scriiturii, totusi nu pot sa nu admit ca am citit si carti cu capitole de calitati diferite intre aceleasi coperti, dupa cum citesc bloguri ai caror autori nu sunt la fel de inspirati in fiecare zi.

Din toate acestea eu am tras urmatoarea concluzie: scrisul bun va fi validat ca literatura de cititori, indiferent de suport. Cum zicea cineva in aceeasi dezbatere: nu stiu ce va fi maine, nu ma pot hazarda sa spun ca un suport sau altul va supravietui probei timpului. Dar pot sa recomand partizanilor ambelor suporturi mai multa deschidere unii catre altii - e mai constructiv sa ne cultivam mintea plurivalent decat sa ne incapatanam in a fi prozelitii unei singure directii.

Despre greseli

Am pierdut o tona de vreme stresandu-ma ingrozitor sa nu gresesc. Stiti cum e, atunci cand te ranesti si te doare, nu-ti place deloc. Ca urmare, te feresti de durere ca de impielitatul. Asa si cu greseala: daca te arzi cand esti mini-mic in profesie, te doare atat de tare si e asa o tragedie, incat ai sta si-n cap, numai sa nu se repete experienta.

Numai ca...pierzi timp. Timp mult, timp pretios, timp in care, daca ti-ai fi ingaduit sa gresesti, ai fi invatat o multime.

Iar cand lumea care a trait ceva mai mult decat tine iti spune sa o iei usor si sa gresesti, ca e parte din viata, zici ca au ceva cu tine, te gandesti ca au luat-o razna si ca in mod sigur seful nu va crede acelasi lucru.

Ba da, seful crede acelasi lucru. Si daca, prin absurd, nu crede acelasi lucru, inseamna ca el nu a trecut prin scoala greselilor. Ceea ce e grav pentru un sef. Mi-a spus mie un sef de-al meu cand eram mica si ma bucuram de prima avansare: "draga mea, ai grija cum ajungi sus, pentru ca, daca e sa cazi, vei cadea mult mai rau de acolo..."

Asa ca da, greseste, dar greseste inteligent. Mai bine zis, ridica-te inteligent dupa ce ai cazut. Are Dragos Roua un post foarte bun despre asta aici.

Am inceput ziua cu o problema noua :)

Sunt racita. Cam rau. Si pentru ca eu ma imbolnavesc extrem de rar, cei care ma cunosc sunt luati prin surprindere de situatie.

"Sa te faci bine, da?!", "Eu nu te-am vazut niciodata bolnava, fa-te bine!" etc.

Fratilor, ce ziceti de un "cu ce pot sa te ajut?", "ai nevoie de ceva?". Ca multumesc din suflet celor care sunt ingrijorati,dar... la prima mana, parca mai bun e un ajutor concret decat compasiunea...

Incep sa ma gandesc serios ca e un sindrom al zilelor noastre, care-si are sursa in insingurare. Ne-am obisnuit sa traim noi cu noi insine si eventual "a significant other", iar lumile sa se sparga la usa casei. Lumea din interior, cu sentimente, cu afectiune, cu iubire ramane acasa, iar lumea din exterior, egoista, ambitioasa, bataioasa si puternica, incepe cu primul pas afara.

In lumea de afara traim ca sa ne castigam painea, "sa ne descurcam", sa ne ferim cat putem de situatii neobisnuite care ne-ar solicita resurse intime, care ne-ar forta sa ne amintim de ce am lasat in casa. In lumea de afara oamenii sunt atat cat interactionezi cu ei. Suna cinic, stiu, si nu, nu exclud exceptiile (am astfel de oameni minunati chiar langa mine), dar norma... norma, din pacate, nu mai are suflet. Nu mai gaseste resortul interior sa dea un pic celuilalt sub forma unui ajutor la nevoie. Asta nu inseamna ca oamenii nu sunt prietenosi sau sociabili - ba slava Domnului ca sunt, si ma bucur ca inca intalnesc multi cu care imi face o placere nebuna sa povestesc.

Insingurarea e buna cata vreme e sinonima cu linistea reechilibranta. Dar nu exista bucurie mai mare decat sa-ti imparti spatiul intim/spatiul interior cu cineva. Da, trebuie alesi cu atentie cei carora le faci copii dupa cheile sufletului, dar... eu as pastra cateva exemplare la indemana, ca nu se stie cand o sa am nevoie de ele.